Popas duhovnicesc: Sfințenia – un ideal ­realizabil

Zi de zi suntem puși în postura de a alege, avem nenumărate oportunități care ni se deschid înainte, pentru că există o adevărată explozie a ofertelor dintre cele mai variate care inundă zilnic mediul în care trăim. De multe ori însă, prea ancorați în realitatea cotidiană uităm de marea oportunitate pe care ne-a dat-o nouă tuturor Dumnezeu, aceea de a deveni sfinți. Am ajuns să credem că sfințenia este o utopie, un vis irealizabil sau ceva ce ține de domeniul antichității, uitând de fapt că, prin pogorârea Sf. Duh, Dumnezeu a creat mediul propice adică Biserica, în care omul să-și atingă acest ideal.
Duminica aceasta închinată tuturor sfinților, scoate în relief tocmai această realitate a lucrării Duhului Sfânt în Biserică. Mulțimea de sfinți trecuți sau netrecuți în calendarele noastre, certifică acest fapt, că oamenii pot și trebuie să ajungă la măsura sfințeniei. Dumnezeu este categoric în acest sens, El poruncește prin Moise poporului Său: ,,Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt.”(Levitic19,2) Mântuitorul Iisus Hristos de asemenea, în predica de pe munte își îndemna ascultătorii să ajungă la măsura desăvârșirii.(Matei 5,48) Biserica care nu are sfinți, aceea nu este Biserică, pentru că nu are lucrarea harului Duhului Sfânt. Hristos pentru aceea trimite Duhul în lume ca oamenii să fie asemenea Lui(I Ioan 3,2) bineînțeles nu prin natura dumnezeiască ci prin unire și participare la sfințenia lui Dumnezeu. Că sfinții sunt dumnezei prin har o spune Sf. Scriptură: ,,Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare”(Ps.81,1), iar Sf. Grigorie cel Mare interpretând acest loc, spune că Dumnezeu stă în mijlocul dumnezeilor pentru a împărți vredniciile, și asta se întâmplă deoarece sfinții încă de pe când erau în viață au fost plini de Duhul Sfânt, iar la moartea lor harul Sf. Duh se află în chip nelipsit în sufletele lor, în trupurile lor din morminte, în chipurile lor și în sfintele lor icoane prin har și prin lucrare.
Spuneam mai sus că oamenii de azi nu prea mai cred în această oportunitate a sfințeniei. Pentru mulți dintre noi, sfinții sunt în cer, pe pereții bisericilor sau în icoane, însă dacă vom cataloga sfințenia ca fiind doar de domeniul trecutului, atunci anulăm lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Dar lucrurile nu stau așa. Faptul că s-a ajuns la acest pesimism spiritual, se datorează și mentalității de azi care socotește că sfințenia ține de performanțele morale ale unui om, iar azi spunem noi, a ajunge la asemenea performanțe este aproape imposibil. Trebuie să menționăm însă un lucru, în Răsăritul ortodox sfințenia este o stare dată în mod necesar de raportarea omului la Dumnezeu. Aceasta este confirmată și de sensul dat în limbajul comun familiei de cuvinte: sfințenie, sfânt, sfințire. Este sfânt cineva sau ceva care a fost sfințit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit într-un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfințenia se dobândește prin împărtășirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Însuși. Numai Dumnezeu este sfânt prin Sine și este singurul izvor al sfințeniei. Omul devine sfânt prin împărtășirea din sfințenia lui Dumnezeu. La fel putem aplica forma de sfințire nu numai la oameni ci și la obiecte sau locuri. Aproape toate obiectele necesare ritualului liturgic sunt considerate sfinte: sf. altar, sf. masă, sf. veșminte etc. Bineînțeles că aici nu poate fi vorba de o calitate interioară a acestor lucruri care le-a făcut sfinte ci de o calitate dobândită în urma unei lucrări de sfințire. La fel se sfințește locul pentru biserică, pentru casă etc.toate prin invocarea Duhului Sfânt care desăvârșește lucrarea.
În mod asemănător se întâmplă și cu omul, el se sfințește prin lucrarea sfințitoare a Bisericii, împărtășindu-se de harul sfințitor pe care Biserica îl oferă prin Sf. Taine și prin orice lucrare sfințitoare a ei. E adevărat că această lucrare a Bisericii nu este suficientă ci se cere o conlucrare a omului cu harul sfințitor, dar rămâne totuși hotărâtoare această dorință de împărtășire de Dumnezeu, ca izvor, ca suport și ca finalitate a existenței. De aceea simțământul suficienței de sine pe care-l cultivă inclusiv conștiința cumințeniei morale precum și îndreptățirea de sine întemeiată de cele mai multe ori pe știință, sunt cele mai mari piedici în calea omului spre Dumnezeu și prin urmare în calea omului spre sfințenie și nu neaparat păcatele. Mântuitorul Hristos clarifică acest aspect al sfințeniei, deschizând ușa Împărăției Cerurilor vameșilor, tâlharilor, desfrânatelor etc., iar Sf. Evanghelii ne arată multe cazuri în care nu cei drepți ci cei păcătoși se apropiau de Hristos și tot ei sunt cei care-L primesc cu bucurie, oferindu-și astfel șansa împărtășirii de Dumnezeu. Cei drepți sau cei care se considerau drepți se închid asfixiant în limitele proprii sau în propria lor logică și îl resping pe Hristos cam cu aceleași argumente cu care resping contemporanii noștri sfințenia.
Noi toți suntem creați după chipul lui Dumnezeu. Asemănarea cu El însă, este o potențialitate după care trebuie să râvnim toată viața. A ajunge sfânt este drumul ce trebuie parcurs de la chip până la asemănarea cu Dumnezeu. În acest sens spunea părintele Arsenie Boca că: ,,Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieți, sufletul este pânza, virtuțile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-l pictăm.”

Pr. Augustin Câmpean